Încep cu o mărturisire: de când sunt un bucureştean aflat pe scara senectuţii, am avut destul timp liber şi am căutat, în multe anticariate din Capitală, cartea Memoriile unui scamator de Iosefini, publicată la Editura “Junimea” din Iaşi în anul 1980, dar nicăieri nu am mai găsit-o, împrumutând-o pentru câteva zile de la un fost coleg de facultate. Aveam măcar în minte filmele româneşti în care l-am văzut şi l-am admirat pe maestrul iluzionist Iosefini în diverse episoade: Saltimbancii; D-ale carnavalului; Un saltimbanc la Polul Nord; Al treilea salt mortal; Reţeaua S; Fumatul strict oprit; Fram, ursul polar; B.D. intră în acţiune.Fiind un îndrăgostit de logică şi semantică, un pasionat neobosit de calambururi şi construind multe combinaţii publicate în trei volume în perioada 2016-2017, aş îndrăzni să spun că, într-o anumită măsură, am avut anumite legături virtuale cu dibăcia lui Iosefini şi mi-a plăcut să mă joc “de-a cuvintele”.
Iosefini (pe numele său real Aurel Iosif) s-a născut la Iaşi în ziua de 12 decembrie 1919 şi, după şcoala primară, el a urmat – fără a le încheia – cursurile la Liceul “Haşdeu” din Chişinău. Îşi amintea astfel primii ani ai biografiei sale: “N-am să uit niciodată iarna lui 1932! Împlinisem 13 ani şi plecasem în lume, de capul meu, singur şi fără niciun rost. Nu mai aveam familie, nici alt sprijin decât slabele puteri ale unui copilandru care eram pe atunci… Dar şi un soi de încredere oarbă în viaţa şi în destinul meu pe care nu eram, totuşi, în stare să îl descifrez. Plecasem de acasă de cu primăvară şi m-am trezit – după o lungă călătorie plină de peripeţii şi de întreruperi – în Bucureştiul necunoscut care mă primea cu indiferenţă. Aveam o adresă, o vagă cunoştinţă de-a unui unchi şi m-am dus acolo, cerând adăpost şi găzduire. După care am stat o vreme la cofetăria unui grec de pe Calea Griviţei, un ins grozav de cârpănos şi de bănuitor. Când înfăşuram bomboane în hârtie de staniol, mă urmărea din spate cu privirea, iscodind prin oglindă să vadă dacă bag vreuna în gură pe furiş. Bâlciul se instalase pe un maidan în imediata apropiere a oborului de vite. O mulţime de magherniţe, barăci şi corturi; m-am oprit sub arcada care îi marca intrarea. Iată bâlciul, îmi spuneam şi mă pregăteam să păşesc în el, de data aceasta nu ca vizitator, ci altfel; până la circ, îmi spuneam, nu strică o ucenicie aici.”.
A învăţat anumite trucuri de la un mare magician american pe nume Mery King şi a început cu unele spectacole prin sate, pe la casele de cultură, venind apoi în Bucureşti; era nepotul actriţei Margareta Baciu (1899-1984), marea parteneră a actorului ieşean Miluţă Gheorghiu, de la care a moştenit pasiunea pentru scenă.
În memoriile sale Iosefini descrie prima întâlnire cu acela care îi va facilita viitoarea carieră ca artist de circ. Mă voi strădui în cele ce urmează să redau discuţia respectivă nu sub forma unui dialog, ci a unei succinte prezentări descriptive. Întrebat de directorul circului, Frascatti, ce ştie să facă, acesta a răspuns direct: scamatorii, iar la întrebarea: cum îl cheamă, a răspuns: Aurel Iosif, corectat imediat de către manager: Aurelio Iosefini! Noul scamator a început să îşi desfăşoare numerele spre hazul celor din jurul său: a spart un pahar pe care încercase să îl facă dispărut, apoi i-au reuşit câteva palmări şi manipulări de ţigări, inclusiv şterpelirea portofelului lui Frascatti, fără ca acesta să observe. Managerul l-a angajat imediat, zicând admirativ: “Bravo, tinere, eşti un as! Băiat de manej!”. Iosefini începe în cursul anului 1939 turneele prin ţară cu primul spectacol de iluzionism, fiind ajutat de fratele lui mai mic Ştefan. Cel de-al Doilea Război Mondial îi întrerupe noua carieră de artist; el este mobilizat şi “lăsat la vatră” abia spre sfârşitul conflagraţiei, în 1944. Revenit la viaţa civilă, Iosefini face turnee cu spectacole de iluzionism nu doar în ţară, dar şi în statele vecine Bulgaria şi Ungaria. În cartea Memoriile unui scamator, dânsul îşi amintea: “Apucasem să văd, după ce devenisem cunoscut, cum se făcea coadă la casele de bilete ale sălii unde jucam sau cum realmente jucam cu casa închisă.”. Iosefini s-a înscris în 1946 în Partidul Social Democrat, dar avea să fie exclus din rândurile acestuia pentru “atitudinea antisovietică” pe care a manifestat-o cu prilejul celui “de-al IV-lea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor”, organizat între 2 şi 14 august 1953 la Bucureşti; în mod concret, el l-ar fi jignit pe un artist sovietic, făcându-l “escroc” pentru că acesta refuzase să îi arate anumite trucuri profesionale.
În 1952 Iosefini se angaja la “Teatrul de Estradă” din Capitală unde a rămas doar pentru o scurtă perioadă până în 1954. Despre acei ani scrisese următoarele în cartea sa de memorii, citată anterior: “…deşi eram considerat vârf artistic şi încadrat la categoria <excepţional>, m-am trezit dat afară pe motiv de <necorespunzător> profesional. Bineînţeles că am reacţionat imediat, dându-l în judecată pe directorul teatrului. În faţa tribunalului au depus mărturie în favoarea mea George Vraca, Ion Manolescu, Ioan Talianu şi Maria Tănase. Am câştigat procesul şi am fost reintegrat în drepturi, dar imediat după ce mi s-a făcut această reparaţie a nedreptăţii suferite, mi-am dat demisia şi am plecat eu din Ansamblul de Estradă.”. Celebrul iluzionist a lucrat la “Circul de Stat” din Bucureşti de la înfiinţarea acestuia până în anul 1993; timp de două decenii el a fost director al instituţiei. În prima pagină a cărţii autobiografice dânsul îi amintea pe toţi colegii de la Circul de Stat, scriind apoi: “Închin această carte constructorilor şi artiştilor Noului Circ de Stat.”.
La 10 noiembrie 1994 vestitul iluzionist român Iosefini nu mai reuşea să păcălească propria viaţă, aşa cum de-a lungul câtorva decenii fusese capabil să deruteze spectatorii prin numeroase trucuri interpretate cu inegalabilă măiestrie. Cred că “Iosefini al nostru” s-ar bucura de acolo, din Ceruri, dacă ar afla că autorul acestor rânduri încredinţate gazetei Curierul Naţional l-a aşezat post-mortem alături de mari iluzionişti ai lumii ca Val Valentino (supranumit “magicianul mascat”), Steven Frayne, Appolo Robins, Criss Angel, Harry Houdini, James Randy, David Blaine, Lance Burton, David Devant, Shin Lim ş.a.; îndrăznesc să formulez, în acest context, o inocentă interogaţie: oare cum nu se regăseşte în prestigioasa enumerare niciun nume feminin de iluzionist? Mai menţionez că am dorit să îi consacru articolul meu în exclusivitate, fără a mă referi la fiul său născut în afara mariajului, care a preferat să păstreze numele de scenă în locul numelui de familie.
Aşadar, talentatul Iosefini a plecat pentru totdeauna. Să nu uităm, totuşi, că în absenţa lui au apărut numeroşi alţi “iluzionişti” care ne obosesc de dimineaţă până seara târziu cu trucurile şi minciunile lor penibile.
Au fost lansate, din cele trei Palate ale Bucureştilor, lozinci fără niciun fundament real precum: Lucrul bine făcut; Pas cu pas; România educată; Statul eşuat; Ciuma roşie; România onestă; România suverană; Politică fără penali etc. În campaniile electorale post-decembriste, noile formaţiuni politice, apărute ca ciupercile după ploaie, s-au afişat în faţa cetăţenilor cu programe iluzorii care s-au stins repede. Pensionarii au fost minţiţi cu măriri şi indexări fără nicio acoperire bugetară, guvernanţii folosindu-i doar pe post de “capital electoral” şi nimic mai mult. Politica externă actuală nu mai are nicio personalitate şi, de asemenea, duce lipsă de personalităţi (ce trist joc de cuvinte!); de aceea reiterez interogaţia retorică pe care am pus-o, în urmă cu câţiva ani, în titlul uneia din cărţile mele: Unde sunteţi, domnule Titulescu? Tinerilor li se oferă iluzii împachetate în droguri sofisticate. Oameni în robele justiţiei sunt, ei înşişi, vânduţi, uitând regulile şi principiile învăţate în facultăţile de drept. Pentru generaţiile tinere rămâne în continuare “mirajul străinătăţii” în locuri fascinante şi aparent promiţătoare, dar din care lipsesc mormintele strămoşilor lor. “Capitalismul de cumetrie” s-a transformat dintr-o sintagmă iliesciană într-o practică degradantă având numeroşi adepţi de diverse orientări. Aş putea continua cu alte iluzii servite concetăţenilor cu cinism de către “magicienii politici” de pe malurile Dâmboviţei.
